A doua piele
Tu eşti peste piele o piele, giulgiu viu, mănuşă trasă până pe picior. Vreau să te scot – peliculă fină de moarte celule, piele uşor arsă – dar un adeziv numit pasiune te ţine lipită de curbura claviculelor mele, ventuză cu limba lungă care îmi linge sucul epidermei.
Îmi folosesc unghiile (cele pe care le voi dizolva mai apoi ca să prepar poţiunea indiferenţei) ca să te sfâşii, şi nici aşa nu ieşi, tu, piele dintr-o singură bucată. Briceagul, stiletul, şmirghelul nu au reuşit să te scoată. Am pus acid, creme, măşti de verdeţuri în afara sezonului, loţiuni miraculoase, şi eşti pentru mine ceea ce e plămânul pentru respiraţie: mereu mai puternică, cu obrajii rumeni, iar eu astenică, la pat, din pricini necunoscute medicilor. Tu sugi din sângele meu ca un colibri calcifiat pe braţ, capeţi putere cu ţesutul meu.
Moartă fiind, tu nu vei avea bunătatea să gravezi acest poem pe piatra mea funerară. Vei moşteni totul, iar Françoise va fi lumina unei reflecţii, palidă amintire în depărtare, asteroid gonind prin vastitatea căii pe care se săvârşeşte transhumanţa sufletelor.
Zi de zi, invizibila-ţi vărsare de sânge.
Limb
I.
Clandestin – tălpile mele făcute patine; mâinile mele, batiste care flutură în bătaia de vânt - alunec spre Limb. Loc care, conform Bisericii Catolice, nu mai există. Tată, eu mă îndrept spre un loc ce nu mai există. Pentru oameni care nu mai există. Despuiată de paşii tăi, tu care i-ai adăugat unul câte unul, ca şi Degeţel. Firimiturile, firimiturile iubirii noastre la o palmă distanţă de Limb
. După ce voi face pe moarta - Oposum pe spate, cu labele în faţă - poate aşa îmi vor deschide poarta. Pe tărâmul celor (aproape) Binecuvântaţi, poate voi găsi şi eu un tată care mă va iubi.
II.
Concep o poartă neagră fără vreo deschizătură sau vreo vrană pentru lumină, dreptunghiulară, iar poarta aceea atât de imaginară ca şi omul din poemul lui Nicanor Parra, pe care o concep neagră şi fără vreo deschizătură, se desenează (perforându-l) pe zidul opac.
Prin acest spaţiu, poate, am ieşit din viaţa ta, fiică dată dispărută chiar de tine, fiică înlocuită cu altă fiică de iască, mai nouă decât mine, mai legitimă decât mine, păpuşă cu cheiţă care rosteşte cuvinte frumoase.
Tată, în acest perete cu invizibilă uşă, noi nu avem nici măcar o fereastră.
Prima noapte cu lună nouă
Luna, cu ajutorul transportatorilor timpului – cei care îl încarcă şi îl acoperă ca pe o perlă în mecanismu-i de ore – a luminat momentul în care ne aflam, el bărbat, eu femeie.
Roată care învârte Luna, ca roata care continuă să se învârtească după catastrofă.
Capăt şi gură a destinului în patul tăcerii, arcuind linia tristeţii şi a plăcerii. Lumina primei luni noi deasupra noastră.
S-a răsturnat tavanul peste războiul de ţesut la care mâinile au urzit cu multă pricepere zilele, semn că timpul nostru cursese.
Dumnezeul care te face să taci îţi va lua limba: o va pune în vinărie sub piatra de moară, o va arunca în tomberonul gunoierului.
Efemeride ale sufletului căzut, ale unui „da” mort, al unui „salut” ce se ofileşte, al unui „apoi” muribund, când şi când ne va lumina astfel doamna nopţii.
Dacă multiplic auzurile nu mai aud nimic: dacă multiplic ochii nu văd unde eşti. Nici apusul inimii în ape nocturne.
Aruncarea balastului
Acest balon aerostatic plin de suflarea lui Dumnezeu,
Care sunt eu, se balansează ca un metronom desenând
În noroiul de la sol o semilună.
Vânturi bune pentru navigaţie mă aşteaptă în exosfera
Unde răsună vocea galbenă a îngerilor păzitori
(Ei sunt vicleni: scot capul din altocumulus,
Privind, distraţi, cum rămân la nivelul materiei.
Ei care sunt numai aer o ştiu: e o problemă de greutate.
Sufletul meu, ca să dau exemplu, iese în formă de iubire,
Se ridică suspendat, mi se opreşte la înălţimea ochilor,
Şi îmi spune – cu gura-i cărnoasă şi în formă de inimă -
Să arunc balastul. Ce mai pot arunca pe pământ?
Privesc podeaua nacelei şi totul acolo străluceşte
Decid să-ţi iau chipul, aruncat la picioarele mele
Ca o frunză uscată în preajma echinocţiului,
Îl leagăn la piept cu grijă să nu îl rănesc,
Şi îl arunc peste bord. Fac acelaşi lucru cu mâinile tale
- Care păreau stele de mare pe podeaua de stuf -
Şi cuvintele tale (moarte în auzul meu în urma unui
Asurzitor bâzâit). Termin cu cărămizile de poezii
Stivuite ca volumele într-o bibliotecă abandonată.
Acum da, mă înalţ. Briza pare să sufle
Cu buze ascunse germinate în brazdele
Care, negreşit paralele, străbat câmpul verde.
Coşul cu organe
Caută un coş de răchită, un coş rezistent,
Ca să-ţi pui în el organele pe care nu le vei lua cu tine:
În pat ele-mi rămân ca nişte petale ce pălesc pe cearşaf.
La atingerea acelui coş, le vei auzi zornăind la unison,
Cum au făcut-o atunci, îndoind cu putere
Sub metalul subţire, armura pielii tale.
Le vei auzi unul câte unul – obiecte sfinte -
Vărsându-şi conţinutul în potirul nostru improvizat,
Sclavi fericiţi ai efemerului care ne-a înconjurat,
Şi care fără să vrea şi-a ars propriul fir de aur
În labirintul celor opt, nouă ore de foc.
Piele pietrificată de dezmierdări sub argintul nopţii
(Meteoriţii inimii se fărâmiţau deasupra noastră,
Prinşi în corsajul circumstanţelor).
O, răpăitul minutelor care se desprind
Şi picătură cu picătură formează un trup de apă!
Acolo va pluti coşul, cu încărcătura lui de organe:
Un nufăr poate apărut pe neaşteptate în iaz
- Astru de apă rotund, acoperământ pentru picioare,
Încrucişare de mări în loc de meteoriţi –
Şi-l vedea-vei trecând, trunchi de nuc, velier fără pânze,
Cu inimile, traheiele şi ficaţii de-a valma.
Chipul lui Venus
Atrage-mă şi hai să fugim
Thérese de Lisieux
Doamnă a zahărului. Fecioară a lucrurilor care alungă somnul.
Nu are pietre în pumn, nu are nimic dăunător pe buze: nu rosteşte cuvinte grandilocvente, nu provoacă tăieturi şi nu înjunghie.
Un mănunchi de asfodele îi iese din faldul veşmântului; un covor de coada-şoricelului îi creşte în palma mâinii.
Cât sirop în bazinul auzului, cât satin în draperiile talamusului, în timp ce mişcarea undelor pielii semnalează lungimea unui pat! (ore târzii şi timpurii ale nopţii)
Ciuliţi urechile, acolo vin înmiresmatele fructe ale iubirii: îngheţi aici, măsurând carena, mângâind prova cu sicrie în care îndrăgostiţii mor morţi foarte scurte în suavul balans al valurilor: în a noua oră a sevei, cerul se face baldachin, iar luna scade, martor al trupurilor îmbăiate de lumină.
Busolă. &intă centripetă cu minuscule comete. Ghirlande de chipuri frumoase se încurcă pe moalele-i ax. Săruturile cad din mâinile ei de culegătoare, iar firul pânzeturilor de lux se toarce în credincioasele, răbdătoarele, imposibil de oprit furci de tors ale timpului.
Cercul
Cercul este perfect rotund.
Îl delimitează nenumăratele porţi de apă,
Una lângă alta, toate încuiate cu cheia.
Trăiesc de mult timp înlăuntrul.
Atât de tare s-au obişnuit ochii mei
Să vadă circular,
Încât nu pot distinge formele pătrate.
Dar, într-o zi, una dintre uşi s-a deschis,
Şi te-am zărit prin cadrul întredeschis, albastru, luminos,
Plin de săruturi care îmi păreau destinate.
Nu m-am apropiat.
Şi mai puţin am îndrăznit ca să ies.
Pânzele de păianjen, de atunci,
Au reînceput să acopere deschizătura.
