Tălmăciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica
Gravură
1. Filigran. Filigranul gravurii în rama nesfîrşită a unei manufacturi de ulei suspendată foarte sus, deasupra norilor. Iar aici marea, văluroasă, călimară de cerneală albă golită de o lovitură în ţărmul trupului.
Mă învăluie anemonele tale cu cap transparent, rond de tentacule de paing ce ondulează cu gest nebulos de creatură mută. Îmi vorbesc cei înecaţi. Venin de apă stătută pe care trebuie să o sorb din pipetă de fiecare dată când mă vizitezi din oceanele tale oculte (Dumnezeu şi heteronimele sale, vocile sale). Şi consolarea unei ore îngheţate care întinde arcul nopţii tale.
Otravă printr-un elixir în creuzet alchimic: da, ai dreptate, ceea ce te hrăneşte, mă ucide.
2. Marea, cu straturile ei apoase, se desface pentru a-ţi primi ultimele priviri pe un pat de alge şi de corali legat cu ghirlande de fuco. Bucăţi de eternitate căzute, marea neptuniană a minţii tale; se varsă, sticlă uriaşă, şi se goleşte în lacustrul bazin care nu ştiam că îmi aparţine.
Lichidul îşi face loc pe acoperişul în două ape care ne uneşte. Iar ca un ram a două trupuri, tulpina ne-o taie în trei (Dumnezeu, Fiul, Spiritul, nu cel Sfânt, ci acela al cărnii care, îngenunchiată în faţa unei lumânări de Paşte, caută amintirea plăcerii).
Eu sunt zdrenţuita pânză de in şi frânghia catargului pe care îl ridici când vrei, o da, drept şi mai transparent decât cristalinul unde se fixează imaginea ta de mare de pe uscat.
Adonis şi cei trei crini negri
I.
Dintre mâinile mele,
Una este mai învinsă,
Mai brăzdată de o plasă de linii de neînţeles.
Ea îşi flutură vălul pe ţărmul periculoasei destinaţii,
Ca o batistă albă cu iniţialele tale:
Brodate, cele două litere ale numelui tău.
Trei crini de antracit care trecând
Din palma ta într-a mea se transformă în prune mici,
Se fac rodie, cuib cu trei ouă de un roşu aprins.
Zeul furtunii pe priveşte de la înălţimea unei raze.
II.
Eu cer ca îngerul care veghează asupra păsărilor
Şi a pădurilor, să mă prefacă în anemonă roş-purpurie:
Sepala ar păstra – gândind la o tinctură -
Amintirea palmei tale fugare.
Nu pot să scriu despre văluri
Trecute prin neiscusita mea mână:
Îmi rămâne numai cuvântul ca o lăuntrică pasăre.
Simfonie de note oprite de santinela gâtului
(Biet paznic, nu ştie nimic despre Venus:
Ea l-a prefăcut pe Adonis în floare de vânt).
Rămâi în faţa geamului
1) Rămâi în faţa geamului acvariului.
Priveşte meduzele, mezogleea lor fragilă.
Atinge sticla care te desparte de ele: şi tu vii dintr-un acvariu, deşi nu îţi aminteşti. Nu e o oglindă machiavelică, ci un zid transparent. Acolo le vei vedea, în pulberea lichidă a mânierii, crescându-le pene şi prefăcându-le materia lor de privighetoare în păsări de pradă sub apă.
Nu ai nevoie de binoclu: te afli la o palmă distanţă, cu nasul lipit de geam, privind porumbarul cu păsări subacvatice ciugulindu-ţi inima.
Inima ta atârnă de un cârlig în spatele sticlei.
2) Când nu eram încă a ta, în amniosul trupului tău cel mai adânc, înconjurată de meduze - rhizostoma pulmo ca nume de gală, pulmo îmi aminteşte cum inspiră „vocea pe scenă” din versul Laurei – o, tu care nu ai nume, ce ape ne-au despărţit ca pe o Mare Roşie făcută pe măsura ta?
Mi-au vorbit de moarte fără să aducă vorba despre sicrie. Mi-au vorbit despre morminte fără cimitire. Mi-au turnat poţiuni pe canalul auditiv.
Din iridiumul morţii tale, spre ce mare fără ţărm te-ai întors, la porţile apei închise ca o canelură de barcă?
Ce univers interior – apă în apă, bancuri de nisip în galaxia de corali – cloceşte nouri de stele diluate în sare?
Mama, atât de dură, şi fructele
We have lived too close for love […].
[She] has grown to be my shadow. Do our shadows
love us, for all that they are never parted from us?
J.M. Coetzee (Foe)
1. Tăiţei sunt oasele mele, sub pietrele lustruitele pietre,
Bolovan şlefuit de cei patru mii de ochi ai tăi.
2. Inima mea de origami, îndoită în istmul gurii tale: Marmorată hârtie şi, totdeauna, dintotdeauna, a ta.
3. Cămilă în deşert, eu adulmec apropierea oazei de apă:
Niciodată un loc de refugiu pentru tine.
4. Cuţitul tău străluceşte în întunericul ochiului: lamă de
Lună nouă, perfectă hiperbolă a pupilelor tale.
5. Amintirea mea, perlă vie în lăcriţa-i de
Calcar: acest organ al tău, cristalizat înlăuntrul trupului..
6. Îmi atingeai inima, avocado între mostrele tale.
Minune de fructe fantastice: un măr magic,
Roşu şi fără peduncul, unde să îmi ascund arterele.
7. Racla ta, mamă, cu o piatră în lăuntru, singură, tare,
Când carnea ta se va fi topit împrejur.
Vierme şi termite
I.
Fundaţia, roasă de vierme şi de termite, îşi reia tăcerea şi liniştea de mănăstire. Casa toată se va dărâma, pe îndelete, fără ca locuitorii ceilalţi, ocupaţi să îşi pună măşti, să îşi dea seama.
Eu sunt cea trează, cea care stă toată noaptea de veghe şi ascultă măruntele ascunse jivine cum rod schelăria.
Eu cunosc cronologia seminţiei: munca de a scobi coridoare în lemn a început de demult.
II.
De îndată ce casa se va dărâma, îţi voi lăsa un testament.
Ce flori îţi voi dărui, dacă nu roze postume, roze negre pe care tu le numeşti ale Fecioarei? Roze păroase dintr-o piaţă-a tenebrelor pe care o să le pui la capul unui mormânt unde îţi voi îngropa cuvintele.
Un singur cuvânt ar fi fost, cu siguranţă, de ajuns. Un „te iubesc” ieşit încet pe o poartă a sufletului tău nepăzită de cerberi, poarta albă pe care nu ai deschis-o niciodată. O singură literă sigură ar fi fost de ajuns, una singură, un „p” care să fie „p”, un „z” care să fie „z”, nu această pisică drept iepure, umbră drept lumină, întâlnire de vrăjitoare drept divan celest.
Floarea-soarelui
Floarea-soarelui trăieşte în mine, creatură inocentă
Al cărei chip de petale încă nu cunoaşte
Soarele negru,
Pată cangrenată pe cer.
În fiecare noapte se ridică luna neagră
Pe căile stelelor
Peste pustia acoperită de buruieni
Unde creşte singuratica floare
Decapitată-a şofranului,
Cu ifosele lui de lumină.
Lampaderie a sufletului meu ce n-a vrut să vadă nicicum
Sfoara ta sufocantă, o! oglindă magică
Ce spui minciuni, întuneric noroios,
O! călăule, ibovnic care-mi arunci
Un pumn de ţărână în ochi.
Mână care scrie: cu propriile tale mâini
Te voi tăia.
Stelele cu inversă lumină
Îţi vor confunda cele cinci degete deschise
Cu o involtă floare a soarelui.
Ecloziune intracraniană
Un ou. În ou, aceste cuvinte: „ Indice de câştiguri”, „Patrie”, „Jihad”, „Democraţie”, “Yahvé “, “Auschwitz”, “Sion”, “Biblie”, “Coran”, “Selecţie naturală”, “Glamour”. Ele au un ou ca un clopoţel în mijlocul craniului. Un fel de sămânţă. Coaja prinde să crape. Pasărea scoate capul ( sau s-o fi născând un crotal, un cameleon?: limba sa pare o goarnă. Iese, cu encefalu-n lăuntru – o floare în mijlocul deşertului – pios şi pios are dreptul să se apere, uneori să apere ceea ce a furat. Sunetele se aliniază asemeni oştenilor, răz-na-bu-re; îşi schimbă locul, re-na-bu-răz; iar altă dată, răz-bu-na-re.
Acolo sus, cei Luminoşi văd oul eclozând: cuvintele spuse acum de Fecioară, stand în picioare în faţa îngerului vestitor. Un Magnificat care a ajuns rău? Un cântec atât de răguşit, ca un strigăt de păun în timpul curtării? Ce note îmi ies din gât, roi de fluturi roşii, aripi prăfuite marcând ritmul celestei muzici? Ea îşi întoarce capul. Cine vrea să vadă astfel de lucruri? Ea, care a vorbit cu arhanghelul Gavril, nu. Care dintre noi a vorbit cu Gavril Arhanghelul?
Flamurile din carnea însângerată a lui Rimbaud apar pe suprafaţa Pământului precum imaginea pe hârtia fotografică, la o palmă de coaja goală.
Limfocitele
Sângele – cine s-ar îndoi de culoarea lui – nu e roşu pur: mii de soldaţi albi locuiesc în el (de la alveolele măduvei osoase; de la globulele penate, nemişcate, copleşite de balast, ale ganglionilor limfatici). Locuiesc în el aşa cum cineva locuieşte într-un dormitor, într-o vizuină, într-un spaţiu pe tărâmurile timpului.
Imaculat regiment de infanterie (spun infanterie pentru că nu există armate înotătoare, iar picioarele se apropie cel mai mult de înotătoarele caudale), paznicii înarmaţi ciudat – de pe turnul de flancare, de la crenelul unui minuscul castel invizibil – observă invadatorul înainte ca el să ajungă la podul ce se ridică, să traverseze şanţul înot, să dărâme zidul.
Îmbrăcaţi cu armuri de zăpadă – peşti fără trup în râul de purpură – leucocitele (indivizi mononucleari, fideli meşteşugului de apărători) produc contrariul trupului: anticorpul, ceva ce numai un înger sau similarul lui ar putea să-nţeleagă.
